in familie

In familia me-a si-au facut aparitia, mai mult sau mai putin spontan, doi membri noi. Era o zi istorica de 8 martie 2007 ( a trecut ceva de cand nu am mai scris aici:P) cand am luat o decizie radicala. Sa adopt doua creaturi mici, cu gaturi lungi si carapace, de la o colega de serviciu. Ea tatona terenul de cateva saptamani, tot intrebandu-ma daca m-am gandit si daca le vreau, motivand ca nu se mai intelege cu motanul din cauza lor. Situatia era disperata, asa ca am luat o hotarare pe masura: am adoptat cele doua broscutze tzestoase, facandu-mi un cadou de 8 martie. In aceeasi zi am cazut de acord asupra detaliilor cu distinsa colega(ora la care sa trec sa le iau in custodie, tipul de mancare preferat si alte ponturi pentru ingrijirea broastelor testoase).

Era prima data cand vedeam astfel de creaturi, despre care, sincera sa fiu, nu stiam mare lucru (ignoranta de mine).
Ajung la colega, care ma primeste cu multa caldura in camera in care isi aveau salasul cele doua creaturi.
Le-am cules, le-am urcat in masina si pe drum am avut un soc. Erau urate. Pareau batrane. Miroseau a peste. Am regretat. Am regretat ca am acceptat, ca am luat asupra mea aceasta povara. Ma tot gandeam: broaste testoase imi trebuiau mie acum, in loc sa imi fi vazut de treaba. Chestia era ca ma si infricosau putin. Aveau o ceva salbatic in privire, ceva ce nu vazusem la nici un catel, pisica sau alt animalut de companie pana atunci.
Insa in momentul in care le-am scos din masina si le-am urcat in noul lor camin, mi-am dat seama ca si ele erau emotionate, stresate, si mai presus de orice complet neajutorate.
Si la fel de rapid cum regretasem cu cateva momente inainte ca le-am luat, m-am topit. Am stiut ca o sa le iubesc la fel de mult cum imi iubesc si catelul. Erau mici. Ochisorii lor salbatici erau plini de teama si neincredere. Isi loveau carapacea de peretii acvariului in incercarea lor disperata de a scapa, de a gasi o iesire (am uitat sa va spun ca sunt tzestoase de apa).

Le-am instalat comod in coltisorul lor ( aranjat in prealabil special pentru sosirea noilor membri ai familiei) si de atunci imi infrumuseteaza casa, viata si imi hranesc sufletul fara incetare.
Sunt absolut superbe. Analizand situatia acum, nu imi vine sa cred ca am putut regreta ca le luasem, ca nu am putut sa vad ce creaturi magnifice sunt aceste broscute. Am invatat multe de la ele. Si mai cu seama am invatat multe despre ele.
Sunt extrem de usor de intretinut (mancare-hamsii de la pescarie-1kg le ajunge cateva saptamani; acvariul curatat cand se murdareste, eventual o planta decorativa-daca nu e distrusa in cateva saptamani; un incalzitor ; si cel mai important, putina iubire).

Si au crescut. Erau doua mogaldetze cand le-am luat si acum sunt niste veritabil pardatori umanizati. Le iubesc extrem de mult si nu as renunta la ele pentru nimic in lume. Acum au un camin stabil, s-au acomodat cu locul, s-au acomodat cu noi, si cateodata am impresia ca si ele ne iubesc, sau cel putin sunt foarte recunoscatoare pentru confort.

Deci daca nu aveti timp pentru caini sau pisici, sunteti ocupati si nu vreti mizerie prin casa, luati-va broscute. Stau cumiti in acvariu si va asteapta cu mancarea, nu fac galagie, nu fac mizerie sunt sunt absolut adorabile.

s-a deschis parculetz

Hello, dupa lupte crancene si secole de absenta, am revenit. Nu se stie inca pentru cat timp, asa ca bucurati-va cat puteti.

Cu greu imi adun gandurile dupa o pauza colosala de scris, insa sper ca nu o sa fiu nici extrem de plictisitoare si nici incoerenta in post-ul de azi.

De fapt azi vroiam sa va vorbesc, cu draga inimia, dupa cum puteti deduce si din titlu, despre un parculetz, care s-a deschis de curand. Si unde anume?...in spatele blocului in care locuiesc, nefiresc de aproape de fereastra mea de la dormitor.
Bucurie mare! Nici nu se terminase imprejmuiala parculetului cu gardul minunat care avea sa il desparta de restul lumii, ca intr-o zi, cum ajung eu acasa, obosita de la serviciu, aud niste chemari de lupta si niste tipete infioratoare.
Deschid geamul, si ce sa vezi? Invazie. Invazie de copii. Nu stiu din cate sectoare s-au strans copii in acel parculet improvizat pe 40-50 mp(nu excelez la estimari), insa erau multi! Si toti alergau, in stanga si in dreapta, toti tipau, toti vroiau in leagan in acelasi timp, toti la tobogan, toti in casute, toti in nisip.

A nu se intelege ca nu iubesc copiii. Sunt frumosi, sunt inocenti, insa produc mai multi decibeli decat "Finger Eleven" sau stiu eu ce alte formatii de rock, punk sau alte genuri de muzica mai heavy.
De cand s-a deschis parculetul e teroare. In prima faza m-am bucurat ca in Bucurestiul asta sufocat de cladiri si de masini se construiesc si astfel de spatii de recreiere pentru cei mici.
Insa destul de rapid sentimentele mele s-au transformat in mila. In principal pentru mine, si eventual pentru ceilalti locuitori ai blocului.

Cu toate acestea pot spune cu mana pe inima ca intr-o proportie cat de cat decenta m-am obisnuit cu zgomotul produs de viitorii adulti ai orasului Bucuresti. Insa intre timp a survenit un alt inconvenient, de data aceasta de neadmis pentru urechile si psihicul uman( in speta al meu).
Afland din treacat despre aceasta minune a secolului nostru ( magnificul parculet), niste copii/adolescenti/tineri, pentru ca inca probabil ca nu pot fi denumiti in alt fel, cu toate ca eu le-as putea gasi cateva denumiri mai populare, au sosit pentru a beneficia si ei de facilitatile oferite de doua leagane, o invartitoare si doua-trei tobogane. E.. si sa te tii! Acum petrecerea e continua. Pentru ca in timpul zilei, pana pe la orele 21:00, cetele de copilasi cotropitori tipa cat ii tin plamanii. Dupa orele 21:00, nici nu ai timp sa te bucuri ca parintii isi indruma ocrotitori odraslele catre casa, ca si apar niste fetze dubioase, pe care se pot observa inca urmele pubertatii. Vin in cete de cate 6-7, disproportionat grupati pe sexe(1 fata si 5 baieti, 2 fete si 4 baieti, dupa caz), si problema e ca nu vin singuri. Vin cu bere sau alte surse de alcool, tigari si alte minunatii ce tin de maturitate si probleme sociale.
Si incing petrecerea. Se folosesc cu incredere de toate instrumentele specifice parculetului, pe care de altfel le vor si distruge in cateva saptamani, cu putina chinuiala.
Iar zgomotul pe care il produc depaseste orice asteptare. Si este produs chiar in momente intime pentru psihicul uman, atunci cand acesta nu doreste decat sa fie cu sine insusi.
Deci vrei sa dormi, insa nu poti, pentru ca la ora 1 in noapte sunetele intermitente te fac sa pomentesti de Dumnezeu cu frecventa cu care respiri. Ii auzi atat de clar, incat te trezeste si un sughit sau o ragaiala(scuzati limbajul), ti se pare ca iti soptesc la ureche toate tampeniile pe care le discuta intre ei (si credeti-ma pe cuvant ca nu dezbat polemici pe tema salvarii cocostarcilor din Delta). Tarziu catre orele 2-3, dupa ce in prealabil tu ai luat un diazepam si doua trei extraverale conteneste galagia, "tinerii" chercheliti se indreapta catre casa, sau, dupa caz, catre alte locuri in care mai pot stresa oameni.

Asa ca, din pacate, parculetul cel mirobolant care era menit sa ne arate ca totusi suntem si noi o tara care se straduieste sa iasa din padure, ne arata exact contrariul.
Este absolut trist ca acesti tineri nu inteleg mai nimic din ce se petrece in mediul lor inconjurator, si sincer le-as sugera sa se apuce de munca daca tot nu au ceva mai bun de facut, decat sa arda gazul aiurea, si cu siguranta ca dupa 8-9-10(tinde catre infinit) ore de munca nu or sa mai aiba chef de injuraturi si invarteli in leaganele din parculet..... sa speram;)

adrenalina!!!

Iar somez...nu pot sa ma nici macar doua posturi intr-o saptamana, e de domeniul fantasticului. Dar asa, macar in weekend, pot sa ma bag cate o intamplare, cate o chestie noua. De ex, acum nu mai stiu exact cat timp, cred ca doua saptamani, a avut loc la noi o prezentare de bolizi, pentru raliul de anul viitor, din mai.
Am fost si eu pe acolo(evident, altfel nu mai aduceam discutia:D)
Am ajuns acolo mai tarziu si nu ne-au lasat sa intram decat la pauza. In fine, am intrat noi si ne-am pus pe fotografiat(ca romanu', ce Dumenzeului). Era incredibil. Nishte masini...nu va pot descrie in cuvinte, atat de mishto...si va spune asta o fata care nu e un fan infocat masini. Deci...neam de neamul meu nu a mai vazut asa ceva.
Nu stiu exact ce sa va mai spun, am sa va pun poze imediat ce le descarc(iar lipsa de timp aici).
Asa, am sa va pun poze, sa vedeti si voi cu ochii vostri.
Si asta nu e tot...m-am si plimbat...cu un Mertzan. Vreau sa zic ca atunci cand a intrat in viteza, aveam stomacul in gat si eram intrata de tot in scaun. Soferul(pilot de curse..nu i-am retinut numele, spre rusinea mea) ma intreaba: Are you ok? Probabil ca ma stafidisem putin de la impactul ala. Va dati seama ca nu am avut ocazia pana atunci sa merg cu o masina care sa prinda atata viteza, in cateva secunde. A fost incredibil. Cand m-am urcat in masina noastra, normala, simteam ca stau pe loc..hi hi
A fost o experienta foarte placuta, si acum abia astept raliul din mai.